Întâi septembrie, sosire într-un oraș încins. Un șofer mă așteaptă la aeroport și, aproape fără să scoată o vorbă, cu un zâmbet plăcut, conduce pe niște bulevarde largi până la intrarea de la Biblioteca Centrală Universitară. Câteva confuzii de început, așteptare, câteva persoane neinformate, apoi din clădire se repede un nou zâmbet care mă conduce, încărcat fiind cu geamantanul meu voluminos și greu și cu un rucsac, printre cărți, când sus, când jos, pe un culoar, printr-o intrare laterală, câțiva metri pe stradă, apoi, pe o intrare și mai laterală, înapoi în clădire și iar pe scări. Cu fiecare etaj, căldura crește, aerul e tot mai rarefiat, bagajul tot mai greu. Ne oprim la etajul patru, unde sunt niște birouri. Însoțitorul meu deschide o ușă, îmi face semn cu mâna să intru, scrie un număr de telefon și pleacă.
Un antreu mic, unde îmi depun ușurat bagajul, baia și mai înăbușitoare! Deschid fereastra mică și mă uit la curtea interioară îngustă, dar luminoasă, pe care, în mod evident, au pus stăpânire porumbeii, ascunși deocamdată pe margine, la umbră. În timp ce las apa să curgă, ca să mă răcoresc, dau o tură prin living și prin dormitor. Smulg de pe mine hainele de vară ude, lipite de piele și mă uit la canapeaua de piele, închisă la culoare. Ce obiect straniu, îmi spun. Dacă m-aș așeza acum, m-aș dezlipi cu greu de ea. Afară ar fi 35 de grade, în apartament însă sunt mai multe. Aerul condiționat nu face față; deschid toate ferestrele, aerul e nemișcat. Sau se răspândește în cercuri, încât îl deosebesc cu greu de propria transpirație. Se amestecă cu sunetul dens al muzicii clasice, care năvălește pe fereastră. Acasă nu am reușit să completez la timp niște aplicații, iar termenul de depunere se apropie. Mă cuibăresc în acest spațiu, îl „răcoresc” atât cât se poate și îmi petrec aici prima zi. Mi se face rău tot enumerând referințele bibliografice, muzica, în schimb, îmi place.
De ceva vreme, când e cald, îmi vine să scriu. Cerneala alunecă din stilou, telefonul se lipește de degete, calculatorul gâfâie. Caracterul tactil și ritmul gândului care se lichefiază. În dogoarea din jur mă străduiesc să găsesc un spațiu pentru el, adică suficientă umbră și liniște, pentru ca eu să nu mă încing așa cum o fac cuvintele mele. Cafeneaua gentrificată, cu arcade, din spatele unei bisericuțe vechi, nu departe de Bibliotecă, este un asemenea spațiu. Frumos și confortabil, cafeaua însă mai scumpă decât la Viena, dar, din fericire, mai bună. Când mă deconectez de la internet și mă concentrez cu adevărat, ideile în fașă, de acasă, încep să prindă formă. Din fericire. Chiar trebuie să termin un nou volum și ar fi bine să îmi găsesc locul aici. Iar sunt în întârziere. Iar și iar.
(Aici nici nu îl voi voi duce la bun sfârșit, nu îl voi termina. Ceva însă se va întâmpla cu el, ceva ireversibil.)
S-a întâmplat să ajung la scris, adică, mai bine zis: scrisul este ceva cu care mă îndeletnicesc de mai multă vreme, care nu m-a părăsit niciodată, nimic altceva mai nou, mai stabil nu s-a lipit de mine. Scrisul e în sine instabilitate, o continuă, chinuitoare chestionare. Deși mă ține în viață. Așadar, persist, sunt plătit pentru el, atât cât se poate plăti așa ceva, călătoresc pentru el, fiindcă industria poeziei aproape că nu vinde poezie, ci, mai curând, prezența creatorului acesteia. De fapt, călătoresc aproape exclusiv pentru poezie. Dar cum să îmi asum răspunderea pentru prejudiciul produs? La calculul amprentei mele de carbon, o pagină internet îmi sugerează să nu iau în considerare călătoriile cu avionul în interes de serviciu, pentru că ar dăuna bilanțului angajatorului sau clientului. Îmi spun că, dacă e vorba de poezie, e vorba de muncă și, fiind vorba de muncă, mă amăgesc eu, merge.
Ce sunt eu pentru un anume oraș? Nu vreau să fiu inoportun, să mă așez într-un colț al lumii și să emit o grămadă de pagini care să explice câte ceva. Dar, prins în mașinăria rezidențelor, nu pot să nu resimt o anumită responsabilitate față de ideea de rezidență în sine: am consumat așadar niște gaze, mi s-a oferit un spațiu de locuit, mi s-a cumpărat un timp aici ... Recunosc, îmi place să plec la drum, pentru că, de fiecare dată, îmi exteriorizează senzația permanentă că nu sunt niciodată la locul meu. Și aici mă chinuie tot mai mult întrebarea, de unde dreptul meu de a pleca la drum? Cui folosesc, de fapt, aceste călătorii cu avionul? Ce resurse am dreptul să folosesc pentru ca să se nască o poezie? Se spune că „mobilitatea” este „liantul Europei”. Dar mobilitatea are o semnificație monstruoasă tocmai în Balcani, de la o margine a lor, de unde provin, la o alta, unde mă aflu acum. Am crescut în apropierea unei frontiere. Știu cum e când un tip în uniformă îndreaptă arma spre tine, pentru că, chipurile, n-ai ce să cauți acolo, să te joci. Pe de altă parte, mă imaginez cu greu în pielea cuiva care să se poată juca fără ca o armă să fie mereu îndreptată împotriva lui.
Mă urc pe bicicletă și o iau la goană prin oraș.
